Ela

Nu ştiu dacă are legătură cu rădăcinile (originile) mele româneşti sau cu faptul că nu am plecat niciodată din ţară, însă toate cuvintele îmi sunt mai dragi pe limba mea. Poate pentru că my (yours) english mind nu reuşeşte să surpindă întodeauna jocul întelesurilor pe care le ştie până la capăt doar primul centru al vorbirii mele.

Mi-am schiţat agenda pentru săptămânile următoare, nişte To Dos care să mă scoată din monotonia pe care m-am dezobişnuit să o simt de 2-3 săptămâni. Şi cum încercam să dau peste o piesă de teatru al cărei titlu să nu mă facă să spun “pas”, am observat că în stagiunea de pe 2009 încă se mai joacă “The Shape of Things” şi “Bash” la Act. Două piese pe care le-aş revedea cu o plăcere înzecită alături de cel care transforma dialogurile noastre în reprezentaţii regizate de propriile noastre suflete, gânduri, trăiri.

Mă gândeam unde o să mergem mai departe de aici. A fost aşa un fel de drum, în care tot aşteptam să ajungă la destinaţie, un fel de călătorie cu vaporul, în care aveam şi puţin de rău de mare, dar când ieşeam pe punte şi vedeam că cerul şi “pământul” se unesc creând imagini despre care nu ştiam că există, îmi simţeam spiritul liber. Şi după ce am ajuns la destinaţie m-am întrebat doar dacă o să mai merg vreodată cu vaporul, independent de destinaţie.

Să spun acum că: “Îmi iubesc prietena.”, nu a lăsat niciun ecou în gândurile mele, că nu l-am auzit în mintea mea până dimineaţă, ar însemna să mă mint şi pe mine. Unele lucruri nu mai dor de mult, cred că am devenit imună la dureri pentru care alţii ar ţipa până la cer. Şi din toată povestea asta, tot ce a apăsat mai greu pe sufletul meu a fost că nu pot spune şi eu acelaşi lucru.

Am ales o noapte specială, destinul acela în care nu cred eu şi care îmi făcea făptura să “glow” sub lumina unei luni supradimensionate şi prea aproape de pământ. Ca într-o poveste de un erotism pe care însă l-am scris împreună.

Jocurile printre cearşafuri păreau desprinse dintr-o carte pe care noi de am fi editat-o nu am fi reuşit să surprindem atât de bine reacţiile. Am savurat până la ultima clipă, am înţeles tot cu o conştiinţă trează, pierdută doar atunci când apropierea fizică devenea prea năucitoare ca să mai raţionezi, ci doar ca să SIMŢI. Aş putea să mulţumesc şi eu pentru pielea ta pe pielea mea, corpul meu pe corpul tau, atunci când respiram fără să ştiu că o fac şi existam fără să gândesc. Însă nu o să o fac, păstrând patternul de ingratitudine, nu cred că este appropiate să ne mulţumim pentru că am răspuns chemărilor propriilor sentimente, cu back-up solid pe un “respect” pe care îl purtăm cu noi.

Şi totuşi când mi-am aruncat corpul obosit în patul meu de acasă ceva din tine era cu mine. Mi-am scos bluza şi am simţit mirosul corpului tău pe pielea mea care încă îşi amintea de tine. Prima intenţie să îmi fac un duş s-a spulberat instant şi tot ce am vrut a fost să te păstrez lângă mine până mă trezesc din visare. Când au ajuns ai mei acasă mă întrebam dacă oare şi ei sesiseaă că nu sunt singură, că mai e cineva cu mine, că e cald.

Când îmi curgea apa pe corp, nu am ştiut dacă o să pleci de tot, pentru că la fel tot mai vroiam să merg cu vaporul.

A fost incredibil să te aud la celălalt capăt, vorbind ca doi prieteni, şi este infinit de plăcut să auzi pe cineva că îţi spune: “Oricum nu o să te uit niciodată chiar dacă o să fiu la mii de km distanţă, chiar dacă nu ştiu cum te cheamă.”

Wonder what/s in store for us.