Hurts again
O sa scriu pentru ca nu pot plange.
Prima saptamana este cea mai grea. Abia astept sa se incheie. Astept sa se intample multe lucruri de parca atunci cand va fi mai bine, chiar va fi mai bine.
E asa de ciudat, nu ma asteptam sa ma doara asa de tare si probabil ca de asta imi si doresc sa treaca mai repede.
Timpul asta cum face el lucrurile vazute si nevazute.
Mi-e teama. Mi-e teama ca nu o sa mai stiu sa iubesc, mi-e teama ca nu voi mai fi iubita, mi-e teama ca astea doua lucruri nu se vor intampla simultan. Mi-e teama ca nu ma va tine nimeni in brate seara si nu voi lua micul dejun cu nimeni. Mi-e teama ca nu ne vom creste copii impreuna, mi-e teama ca nu vom merge impreuna la Disneyland. Mi-e teama ca nu voi stii sa te aleg din multimea de acolo. Mi-e teama ca dupa alti doi ani voi ajunge din nou aici, pentru ca esti prea mic, pentru ca nu stii, pentru ca ne dorim altceva. Pentru ca eu nu am stiut ce vreau de la inceput. Pentru ca am crezut in iubire, pentru ca am vrut sa imi salvez sufletul, pentru ca mi s-a parut ca poti trai viata asta si idealist nu numai realist.
Mi-e teama ca nu ma va tine nimeni de mana, ca nu voi avea in bratele cui sa plang. Mi-e teama ca ma va insela, ca nu imi va fi alaturi. Mi-e teama ca s-a terminat. Mi-e teama ca orice despartire e de fapt inceputul unei vieti de singuratate.
Mi-e pur si simplu frica sa fiu aici si acum. Si nu imi doresc nimic, nici nu stiu ce sa imi doresc. E din nou gol. Si vreau sa se termine cu toate gandurile astea care zboara aiurea, vreau doar sa taca si sa fie liniste. Liniste si Gol.
